In evolutia umana, emotiile si afectele detin un rol central deoarece ele organizeaza si regleaza viata psihica si comportamentul individului. Partea afectiva a personalitatii noastre faciliteaza socializarea, relationarea si comunicarea cu ceilalti. Emotiile se manifesta devreme in copilarie si au valoare adaptativa determinanta. Sintetizate in sentimentul dragostei, cele pozitive devin poarta de intrare in umanitate si normalitate mentala. Pe masura ce creste copilul, starea emotionala a acestuia va fi influentata de mediul familial si de cerintele parintilor, de schimbarile din cadrul familiei, de stilul de viata, de trecerea de la o etapa scolara la alta, de informatiile cu caracter negativ care ajung la el prin diverse surse, etc. Stresul vietii cotidiene afecteaza in egala masura copilul, determinand accelerarea cresterii si perturbarea copilariei. Intrand in contact cu problemele adultilor din jurul lui, copilul devine vulnerabil. Starea de incordare, tensiunea, vatamarile psihice determina reactii variabile in functie de varsta. Copilul mic plange, isi suge degetul, isi roade unghiile, isi rasuceste parul, incepe sa minta, devine violent, reactioneaza exagerat la probleme minore, are cosmaruri si se teme de despartire. Stiind ca zonele creierului implicate in reactia la stres sunt excitarea nervoasa, reglarea afectelor, anxietatea, comportamentul motor, somnul, functiile respiratorii si cardiovasculare, vom intelege de ce copilul traumatizat are un comportament impulsiv, cu schimbari bruste de dispozitie, este anxios, hiperactiv motor si prezinta frecvent tulburari de somn, respiratorii si cardiovasculare. Stresul provoaca schimbari neurofiziologice rapide, dar reversibile. In cursul unor perioade critice ale dezvoltarii copilului, datorita stresului prelungit, creierul acestuia se dezvolta de parca intreaga lume ar fi lipsita de afectiune, nesigura, infricosatoare si violenta. De aceea, pentru a-i asigura copilului nostru o dezvoltare psihica armonioasa, relatii si reactii normale, sanatoase si echilibrate, atunci cand este coplesit de emotii negative, noi adultii suntem cei care il putem ajuta sa depaseasca momentele critice. Trebuie sa fim atenti la semnalele pe care ni le transmite si sa-l incurajam intotdeauna sa vorbeasca atunci cand este temator, trist, furios sau gelos, cand se simte ranit, amenintat sau cand ii este rusine. Desi in educarea copilului, de cele mai multe ori ne focalizam atentia pe ceea ce nu trebuie sa faca, pentru a-l mentine in siguranta si pentru a-l face sa se comporte civilizat, ar trebui sa ne gandim la ceea ce asteptam din partea celor mai apropiati oameni din viata noastra atunci cand experientele pe care le traim noi adultii sunt frica, durerea, amenintarea si frustrarea. In niciun caz nu nu ne-am simti mai bine daca cineva ar tipa la noi, ne-ar ironiza, pedepsi sau izola si ce este mai grav, nu am elimina nici una din aceste suferinte, necomunicand si supra-adaugand alte emotii negative. Copilul nostru vrea cu toata fiinta lui atentie si va face tot posibilul sa o obtina. Decat sa il respingem, determinandu-l sa nu faca anumite lucruri, am putea incerca sa empatizam cu el, pentru a afla ceea ce s-a intamplat, ce simte si cum l-am putea ajuta. De un real folos este disciplina pozitiva, care presupune ca noi parintii sa-i oferim comportamente pozitive pe care sa le preia de la noi. Il sprijinim si il indrumam intr-o maniera autentica atunci cand suntem clari si concisi in privinta asteptarilor pe care le avem de la el, dar mai ales atunci cand ii laudam purtarea adecvata cu mult entuziasm si afectiune. Un zambet senin, pe chipul unui copil, o manauta intinsa spre noi in timpul jocului, sunt dovezi ale iubirii si pretuirii noastre care, atunci cand aflam ca vom deveni parinti, ar trebui sa inceapa sa creasca treptat si neconditionat.