In seara de Craciun eram la masa toata familia: noi, copiii, mama mea si viitorii nasi ai copiilor. O seara linistita, fara excese, o atmosfera placuta. Dintr-o data, pe la ora  20, 30 am vazut cum se stramba gura mamei (are aproape 84 ani) si nu mai vorbeste clar. Am crezut ca a facut un accident cerebral. Ne-am speriat, am chemat  pe fratele si cumnata mea, care sunt  medici  si salvarea care a sosit in 10 minute (locuim pe strada Valeni din Ploiesti).  

Am ajuns la Spitalul Judetean, mama a intrat insotita de rudele mele si i-au facut procedurile de urgenta. Nu era accident cerebral,  ci doar un anevrism (un vas de sange de pe creier care se mareste). Cert este ca la ora 23 isi revenise si putea vorbi. Am cerut voie sa ramanem in spital sa o supraveghem peste noapte . Spre surprinderea mea placuta, am primit acordul imediat.

Am urcat la sectia de neurologie si am gasit asistenta in salon, dar si o alta persoana care supraveghea un alt bolnav. Asistenta mi-a cerut branula si perfuzor.  I-am raspuns ca nu aveam, ca nu stiam ca se va intampla un asemenea necaz ca sa fiu pregatita. S-a oferit sa imi imprumute  cealalta persoana o branula, un  perfuzor si un  pampers. 

Noaptea,  mama a facut un alt atac ischemic   pe aceeasi parte. Dupa  aceea, am stat pe rand cu ea pana  la externare. Nu toate asistentele intelegeau nevoia noastra de protectie fata de cea care ne daduse viata si ne crescuse frumos. Asa incat doua dimineti am lasat-o singura. Dar dupa amiezele si mai ales noaptea eram cu ea.

Sase   zile de spital la neurologie. Daca cineva vrea sa vada cum este la Spitalul judetean, care sunt conditiile,  sa se duca sa stea o noapte intr-un salon de la neurologie, unde bolnavii sunt imobilizati la pat. Dupa cele sase zile spun ca cei care lucreaza  la sectia de neurologie  sunt niste eroi: medici, asistente, dar mai ales infirmiere.

Toti cei care sunt bolnavi stau la pat, foarte putini fiind cei care au voie sa se miste sau sa se dea jos din pat. Aproape toti au nevoie de perfuzii. Perfuziile se pun de doua ori pe zi. Daca o branula se poate folosi cateva zile,  perfuzoarele  se schimba de fiecare data cand se pun perfuziile. In spital nu au  branule si nici perfuzoare. Este adevarat,  consumul este foarte mare, dar macar pentru cei care se interneaza noaptea si pentru asistatii  sociali ar trebui sa aiba.

Dupa perfuzie toti,  fara exceptie,  urineaza. Unde? In pampers. Si atunci trebuie schimbati. In spital nu au pampersi. Apartinatorii ( termenul este de la spital si ii denumeste pe cei care au  bolnavi in spital) trebuie sa aduca pampersi. Sunt multi amarati: ii vezi dupa bluzele de la pijama, pentru ca in jos toti sunt in pampers, dupa unghiile de la maini si de la picioare. Unii au apartinatori, altii nu. Apartinatorii vin in vizita la doua- trei zile, poate chiar mai rar. Unii stiu sa aduca pampersi, altii nu. Cumpara de la farmacia de peste drum. Dar de cele mai multe ori pampersii nu ajung, pentru ca in afara de urina bolnavii mai fac si altceva. Fiecare bolnav are nevoie de circa 5 pampersi pe zi. Daca nu au cu ce sa ii schimbe infirmierele,  ii lasa asa pana cand gasesc la altcineva un pampers ca sa ii schimbe. Cateodata miroase de nu poti sa stai, pana vine o infirmiera sa schimbe bolnavul. 

Infirmierele sunt neputiincioase. Schimba pe cate un bolnav (si nu este usor sa ridici, sa intorci  si sa speli la fund  pe cineva de 60-80 kg). Nici nu pleaca bine si acelasi bolnav sau un altul are nevoie de ele. Se uda pamparesul, dat trebuie schimbat si cearsaful. Cel putin odata pe zi. In spital nu sunt suficiente cearsafuri.   In fiecare salon sunt 8 paturi. Sunt peste de 20 saloane . Imi pare rau ca nu le-am numarat.

In perioada cat am stat eu, fiind sarbatori, noaptea erau 2 infirmiere la toata sectia. Nu aveau timp sa stea jos sau sa bea o cafea. Mizeria pe care o indura ele este de nedescris. In afara de curatenia pe care trebuie sa o faca pe sectie, ele trebuie sa schimbe pampersi si sa spele de urina si de rahat in fiecare zi, pe unii de doua ori, femei si barbati, toti bolnavi, agitati,  iritati si iritabili (din cauza bolii), toti vrand sa li se acorde lor mai multa  atentie, simtindu-se neglijati.

Unii tipa noaptea ca vor apa, altii tipa inconstient si se vaita. Te doare sufletul. Poti sa ajuti cu cate ceva: sa le dai apa, sa-i invelesti, sa le cumperi pampers, branule sau perfuzoare. Sa le dai  sa manance. Dar este prea putin. Pentru cat tu pleci si vin altii, care poate nu au nici bani si nici timp sa ii vada. 

Dintre cei care nu au voie sa se dea jos din pat sunt  unii care pleaca si cad in salon sau pe holuri, sau nu vor sa isi faca nevoile in pampers si cauta galeata cu gunoiul menajer sau cu resturile medicamentoase. Si daca nu este cineva in apropiere isi fac nevoile in salon, in galeti.

Personalul este foarte putin in raport cu nevoile sectiei. Asistentele sunt cele care pregatesc si administreaza medicamentele. Atunci cand vor sa puna perfuziile constata ca unii bolnavi nu au branule si perfuzoare, sau daca au, nu  pot pune perfuziile pentru ca nu suficiente suporturi pentru perfuzoare. Si atunci trebuie sa astepti ca sa iti puna perfuzia, dupa ce se termina cea a altui bolnav.  Intr-una dintre zile se facuse ora 11 si asistenta nu reusise sa administreze medicamentele pentru ca era singura pe sectie si avusese multe urgente.

Daca vezi  cum arata suportii pentru perfuzii,  te apuca plansul. Sunt ruginite, cu vopseaua decojita.  Cu trei litri de vopsea ar putea fi vopsiti toti suportii pentru perfuzii din spital. Dar cine sa vada?

Noaptea  trec  prin saloane pe rand: asistenta care administreaza medicamentele, infirmierele care spala, schimba, invelesc bolnavii sau le dau apa.

Intr-una din zile o asistenta i-a adus mancare unei batrane, asistata social, care voia ceva anume.

Doctorita de salon venea, statea  de vorba cu pacientii, cu cei care puteau vorbi, ii controla, le verifica medicatia, le schimba tratamentul, le spunea ce au voie sa faca si ce nu. 

Nu pot sa spun ca in perioada cat am stat acolo as avea ceva de reprosat personalului, ba din contra, le aduc multumiri pentru ca au tratat-o pe mama mea cu responsabilitate si cu grija pe care trebuie sa o acorde fiecarui bolnav, indiferent de varsta.

Si daca vreti sa stiti,  nu am dat bani, cadouri sau alte atentii personalului medical.

Dar ma supara nepasarea si indolenta celor care conduc spitalul si nu fac lucruri care sunt la vedere si nu costa mult, cum ar fi suportii de perfuzoare, sau scaunele din salon. Renoveaza spitalul pe exterior. Dar in interiorul spitalului  nu vad ca mozaicul de pe jos s-a uzat, in unele locuri sunt mici gropite, ca usile de la saloane sunt nevopsite, ca paturile sunt de 100 ani, unele fiind rupte de au cazut bolnavii cu ele, ca nu sunt cearsafuri, ca pentru invelit nu sunt paturi, iar unele sunt transparente ca niste strecuratori,  ca nu sunt  branule, perfuzoare, pampersi.

Stiti ce mi-as dori? Sa stea o noapte la neurologie acesti conducatori administrativi care spun ca la Spitalul judetean totul este in ordine.  Sa miroasa rahatul bolnavilor pana ar veni infirmierele sa-i schimbe. Sau pentru ca sunt considerati vip-uri ar sta la rezerve? Si pentru ei s-ar gasi branule, perfuzoare si chiar suporti albi, vopsiti,  pentru perfuzii. Sau poate chiar unii noi. Si paturile nu ar fi rupte: ar putea sa doarma linistiti ca nu se rastoarna cu patul. Iar mecanismul de ridicare al pernei ar functiona. Dar si asa tot ar patrunde pana la ei tipetele bolnavilor noaptea, care vor apa sau doar se vaita pentru dureri ascunse.

(T.D.)

Vrei sa povestesti ceva ploiestenilor? Scrie la Această adresă de email este protejată contra spambots. Trebuie să activați JavaScript pentru a o vedea. si mesajul tau va fi publicat pe www.myploiesti.ro/mesajedinploiesti