Din satul Moruzanda Trebizondei, pe tronurile Tarilor Romane – asa s-ar putea rezuma istoria de citeva sute de ani a familiei fanariote Moruzi. Implicati deopotriva in afirmarea independentei Greciei, membrii ei au platit adesea cu viata curajul in fata sultanului. In România, Moruzestii s-au numarat in sec XIX printre cei mai de seama capitalisti. Oameni politici, crescatori de cai (au fost printre intemeietorii Jockey Club), medici, filantropi, militari – Moruzestii ramin o familie reprezentativa in istoria Romaniei, inruditi cu familiile Rosetti, Ipsilanti, Mavrocordat, Callimachi, de Roma.

Disparitia sotilor Bogdan şi Catherine Moruzi, considerati printre cei mai bogali oameni ai Ploieștiului, a fost pentru locuitori un subiect de mare senzatie acum o sută de ani. Prezentă agreabila în peisajul urbei, comunicativi, filantropi şi iubitori de copii şi animale, oameni de suflet şi de mare ajutor pentru săraci ori infirmi şi o mare mangaiere pentru bătrand oropsiti ai azilului Elena Doamna, Bogdan şi Catherine Moruzi se bucurau de o reală simpatie din partea celor care-i cunoşteau. Atacul banditesc din noaptea Anului Nou 1889, o încercare la limita pentru familia Moruzi şi caredin fericire, pentru ea, a depaşit-o cu bine - a făcut să crească şi mai mult cota de atentie şi simpatie pentru reuşita pereche cu tinută aristocratică. Acesta avea să fie şi motivul pentru care multi orăşeni la aflarea Intamplării din ziua de 21 mai 1891 s-au oferit şi au actionat alături de politie pentru a da de urma celor dispăruti. Pentru că cei doi au dispărut fără urmă.

Pentru toată lumea, inclusiv pentru locotenentul de politie parizian Edmond Labrache, trimis de Paul De Lescure, tatăl frumoasei Catherine, era clar că rapirea în scop de jaf se ascunde în spatele acestei misterioase dispariții. Speranta că victimele răpirii încă mai trăiesc era Intretinută de faptul nedescoperirii cadavrelor, imposibil de ascuns, dacă existau, într-un oraş în care totul se vedea şi totul se ştia.

Aparent făra nici o legătură cu acest caz care bulversase întreaga urbe, la cateva saptămâni după intamplare, un alt eveniment reținuse atentia: moartea "magistrului Sese", patronul dubios şi atat de controversat de la "Bolta Rece". Aşa cum avea să se afle imediat, moartea i se datorase unei infectii de la o rană din zona organelor genitale. Intre cele două evenimente, nimanui nu i-a venit inspiratia să facă o apropiere nici atunci cand fosta amantă a lui Sese, Atena, plecase din oraş cu omul de încredere al magistrului, spunand, într-o doară, că rana răposatului provenea de la o violenta muşcătura de caine. Afirmatia Atenei, cu talcul ei ascuns dacă ar fi fost verificata la vremea ei, s-ar fi profilat o nouă pistă de cercetări, iar întamplările care au urmat poate nu se mai produceau.

Aşadar, la numai trei zile de la plecarea din oraş a Atenei însoțită de concubin, este descoperit cadavrul acesteia, langa manăstirea Ghighiu: "Moarte prin injunghiere" vor declara autoritătile şi cazul este clasat. $i tot în acele zile doica, care se ocupase de copilul familiei Moruzi, lichidează angajamentul, lăsand să se inteleagă că se reIntoarce în Franta. Printr-o pură coincidenta, un bărbier din Ploieşti, obişnuit al casei Moruzi, care călătorea spre Călugăreni cu trenul de Bucureşti - Giurgiu, o întâlneşte pe doica Clotilde fără ca aceasta să-1 recunoască: Imbrăcata elegant, voioasă şi cu bagaje felurite. Clotilde, atunci în varstă de 24 ani, se bucura de compania afectuoasă a fostului concubin al Atenei.

In fiecare caz, însă, bănuielile politiştilor au fost neintemeiate şi ipotezele formulate au căzut una după alta. La sfarşit de noiembrie 1891, cand dosarul a fost rânduit în arhivele poliției, se ştia despre caz tot atat ca şi în prima zi: disparitia sotilor Moruzi şi ai cainelui Lord, lipsa seifului ce continea caseta cu valoroasele bijuterii. Șase luni au durat cercetările, timp în care se răscolise oraşul şi împrejurimile, în speranta cadavrelor. Zeci de persoane au fost interogate şi multe altele au fost incluse în lista presupuşilor făptuitori. Restul informatiilor cuprinse în dosar erau ori eronate şi incoerente, ori nefinalizate prin probe. Astfel stând situația, s-a trascortina peste enigmaticul eveniment din primavara anului 1891.

In îmelegere cu bătrămoi părinti ai locotenentului Bogdan Moruzi, bunicul Paul De Lescure il ia pe micul Daniel la Paris, pentru creşterea şi educare. In acelaşi an, ipoteticul orfan, care nu avea decăt opt luni, este înfiat de căpitanul Raoul De Lescure, fratele nefericitei Catherine şi fost coleg cu Bogdan Moruzi la celebra Academie Militară de la Saint-Cyr. Patru ani cat au mai trăit părintii locotenentului Moruzi, legăturile acestora cu familia Lescure aufost de natură epistolară şi s-au rezumat la cateva scrisori şi la o fotografie (infătişandu-l pe Daniel), expediate de Raoul din Paris şi din însorita Coastă de Azur. Prin trecerea în etemitate a bătranului Moruzi s-a întrerupt orice contact sau legătură cu restul rudelor lui Daniel din Ploieşti.

Fire cu inclinatii pentru invătătură şi, in acelaşi timp bine educat de aristocratia familiei Lescure, Daniel urmează cu rezultate notabile cursul primar la şcoala Sfântul Toma d Aquine (unde îl are coleg pe Charles De Gaulle, viitorul preşedinte al Frantei) şi Liceul Saint-Michel, unde aprofumdează studii clasice de latină şi greacă, alături de engleză şi ştlintele exacte (matematica şi fizica), în care excelează. În septembrie 1910, el intră la Politehnică, dedicandu-se cu pasiune şi entuziasm proaspetei discipline care era aeronautica. Dupa absolvire, este atras de superdotatele, pentru acele vremuri, laboratoare americane de profil, unde lucrează doi ani şi apoi se stabileşte pentru aproape patru ani la un mare centru de cercetări aeronautice din Anglia, unde îl va cunoaşte şi va colabora cu celebrul nostru compatriot, Henri Coandă. Intr-un interviu publicat în 1968 în revista "Magazin", savantul Coandă va aminti în evocarea anilor tinereții sale de Daniel Lescure ca de omul de carel-a legat o prietenie adevărata.  Incredibila şi enigmatica poveste, începută în 1891 la Ploieşti şi derulată apoi pe malurile Senei poate nu ar fi avut nimic captivant şi s-ar fi pierdut în desuetitudine, dacă într-o împrejurare a anului 1931 un eveniment nescontat n-ar fi adus "sarea" şi suspansul "a la Agatha Christie", purtandu-ne din nou printenebrele " afaceri" din secolul trecut, şi al cărui final palpitant se scrie în misteriosul pantec al oraşului nostru.

(va urma)

rticol susținut de Capsula Timpului