Ma pregateam sa scriu un reportaj despre gasirea eficienta a sufletului pereche. Eram gata sa fac un material amplu si despre tehnica miraculoasa a vindecarii emotionale. Dar mi-a fost data pedeapsa, incercarea de a scrie despre periplul cumplit al unui pacient prin spitalele din tara noastra. Un pacient care s-a internat de urgenta in Spitalul Judetean Ploiesti. Care a asteptat ore si ore pentru a fi bagat in seama si care, dupa orele de asteptare, a fost preluat intr-un tavalug medical al groazei, al nepriceperii, al rautatii si al greselilor, toate asezate la adapostul stramb, darapanat si mincinos al juramantului lui Hipocrate.

S-a intervenit la timp, ce noroc, ce grozav!

Petre Ionescu avea 73 de ani si era inca tanar, sanatos, in putere. Nu bea si nu fuma. Era sufletul unei familii mari si frumoase, cu doua fiice, trei nepoti, o sotie alaturi de care in noiembrie anul acesta urma sa aniverseze 50 de ani de casatorie. 

Poate fiindca muncise prea mult si toamna asta, ca-n toate toamnele vietii lui de inginer agronom, apoi viticultor – sa culeaga via, sa faca vinul, sa pregateasca gradina pentru toamna, ca sa aiba nepotii unde sa vina sa se joace cu drag - sau poate fara niciun motiv, pe 27 septembrie a inceput sa aiba dureri abdominale din ce in ce mai mari. A vizitat mai intai medicul de familie, care i-a pus diagnosticul de colica biliara si i-a dat o lista lunga cu medicamente. Dar pentru ca acestea nu si-au facut efectul, luni – dupa un week-end asezat sub semnul suferintei – a mers la Urgente, la Spitalul Judetean din Ploiesti, insotit de fiica lui mai mare, Oana Popa, si de sotul acesteia. Sperau ca acolo se vor gasi si rezolvarea si alinarea.

Pacientul suferind a asteptat cateva ore, fara sa fie bagat in seama, dar apoi, intr-un final, dupa ce Oana a rugat, a cerut, a plans, a insistat, pacientului i s-a facut o ecografie abdominala si o radiografie pulmonara, iar fiica a fost trimisa sa cumpere medicamente, branule, perfuzoare. Printre medicamente, Nospa si Ketonal (despre care familia avea sa afle ca nu se administreaza fara protectie gastrica, pentru ca poate genera hemoragii)... Abia a doua zi, medicul chirurg Mihalache Ioan Daniel a comunicat familiei diagnosticul: colica biliara, fara calculi vizibili la ecograf.

Pe 2 octombrie, la doua zile de la internare, noaptea, in jurul orei 3, Petre Ionescu a fost gasit de catre un alt pacient, zacand inconstient pe podeaua toaletei, intr-o balta de sange. Avea tensiunea 8. Nu se stie cat timp a petrecut acolo. Probabil ore si ore, pentru ca nimeni nu poate spune exact cand s-a ridicat din pat – bolnavii sunt mai mult nesupravegheati decat vegheati si doar ceilalti pacienti si insotitorii lor isi mai amintesc cate ceva - iar deja personalul de pe sectie incepe sa nu mai vrea sa dea relatii familiei impacientate. 

In aceeasi zi, 2 octombrie, medicul chirurg Carmen Ionica, intalnita si implorata sa verifice ce se intampla, cere o endoscopie si constata existenta unor ulcere gastrice active. Nu pune nimeni problema hemostazei endoscopice, nu se discuta despre asta. In jurul orei 11, pacientul este operat de catre doctorul Mihalache si de aici incolo familiei i se spune – atunci cand i se spune ceva, pentru ca e cumplit de greu sa obtii informatii - ca totul este bine, ca s-a intervenit la timp, ce noroc, ce grozav, sa stea toata lumea linistita si sa mai vina abia a doua zi dupa amiaza, la vizita...

Doar pacientul si familia lui disperata nu reusesc sa stea linistiti. Pentru ca bolnavul, aflat la terapie intensiva, se simte rau. Din ce in ce mai rau...

Medicul, un fel de Dumnezeu

Mergi la spital cu capul plecat si il rogi pe Domnul Doctor sa-ti faca bine parintii, copiii sau fratii. Ii vorbesti frumos, cu respect, cu umilinta. Doar el e medicul! Un fel de Dumnezeu caruia ii incredintezi tot ce ai mai scump pe lume... Din cand in cand ii indesi mana in buzunar si lasi cateva milioane, dar o faci tot umil, cerandu-i voie sa iti ingaduie ofranda. Si stai si astepti la capat de culoar, ore si zile in sir, cersind bunavointa cate unei asistente care sa-ti spuna ce se mai intampla, acceptand sa te bruftuluiasca, sperand ca nu-l va ocari la fel de tare si pe bolnavul tau iubit, care zace intr-un pat mizer si ar avea atata nevoie de o vorba buna...

Dar metoda asta nu functioneaza in tara noastra! La noi trebuie sa ai o pila, sa fii al cuiva, sa spui: stii cine sunt eu si ce o sa patesti daca nu iti faci datoria?!! Numai asa mai ai o sansa sa-i salvezi pe cei pe care ii iubesti din ghearele nepasarii, ale incompetentei, ale rautatii celor care si-au ales o meserie nu pentru ca isi doresc din tot sufletul sa ajute oamenii, ci pentru ca e un job care iti aduce putere, influenta si bani. (Sigur, o sa-mi spuneti ca mai sunt doar cateva mici exceptii care inca nu au plecat din tara).

Abia in data de 7 octombrie, cand am aflat ca tata – pentru ca Petre Ionescu este tatal meu! - se simte tot mai rau si ca, pentru ca delireaza de febra, a fost legat de pat, fara sa ni se ceara voie si fara ca macar sa ni se spuna ca s-a trecut la o asemenea masura, am lasat deoparte orice jena, orice rusine, orice speranta ca totul poate fi bine fara sa intervii si sa faci presiuni. Atunci m-am apucat sa dau telefoane in stanga si-n dreapta si sa cer ajutorul. Am luat la rand oamenii politici si am ajuns pana la cel pe care il consideram cu totii salvatorul medicinei din tara noastra. Pe Raed Arafat l-am implorat sa ma ajute sa-l ajut pe tata. „Nu pot astepta sa ma duc abia a doua zi dupa amiaza la vizita, asa cum mi se spune, trebuie sa facem ceva!”, i-am spus si i-am scris in sms-uri. 

Raed Arafat este cel care l-a anuntat pe managerul Spitalului Judetean Ploiesti, Adrian Strambeanu ca, a doua zi dimineata, la prima ora, eu si sora mea intram intr-o audienta. In conversatia noastra tensionata, managerul l-a chemat pe directorul medical al spitalului, si, suparat ca am intervenit atat de sus, incercand sa ii facem probleme, ne-a cerut socoteala legat de felul insistent in care am cerut relatii despre tata, in loc sa asteptam sa primim vesti de la medicul chirurg Mihalache, singurul care stie cum decurg lucrurile. Oana a insistat povestind cum tata a fost gasit intr-o balta de sange. „Stiti dumneavoastra ca s-a intamplat asa? Aveti dovezi?” avea sa intrebe nervos Strambeanu. Oana a continuat spunand ca doctorul Mihalache a fost plecat in week-end si ca in ragazul lui sfant de odihna nu a putut fi deranjat. Si ni s-a spus ca medicii sunt si ei oameni si ca au dreptul la week-end. Iar eu am incercat sa aplanez conflictul si sa aduc in discutie lucrul esential. „Spuneti-mi ca tata este bine si nimic altceva nu mai conteaza!”. „Nu stim, vedem acum, doar doctorul Mihalache stie”, au spus directorii in cor, de parca ii intrebam daca s-au copt dovlecii pe camp, nu despre un bolnav din spitalul lor.

”Se intentiona investigatia cu computerul tomograf”

Pe 8 octombrie, pentru prima data dupa operatia facuta in 2 octombrie, doctorul Mihalache ne-a spus noua, fiicelor, probabil pentru ca din ziua aceea nu mai eram doua proaste prea insistente, ci doua cucoane venite din partea unui secretar de stat ca, da, pacientul Petre Ionescu se afla in stare grava si ca trebuie reintervenit chirurgical. Pana atunci ne trimisese vorba sa stam linistiti, ca operatia e bine facuta. A inceput sa ingaime ceva legat de pancreas, ... 

de febra, de varsta. Cand l-am anuntat ca vrem sa il mutam in alt spital, a incercat sa ne convinga sa il lasam la Ploiesti, sa il reopereze tot el. „Daca il operati, se intra in sala acum, in cateva minute?” l-am intrebat pe directorul medical al spitalului, doctorul Puscariu. „Nu, in cateva ore”, mi-a raspuns el. Si tot cateva ore au durat si formalitatile, actele, hartiile de externare, desi Puscariu ne promisese ca intr-o jumate de ora putem pleca. Numai ca toti se opun, ne urasc, ne privesc dusmanos, ne vorbesc in doi peri. Nimeni nu dovedeste mila sau compasiune pentru niste oameni aflati in suferinta, in graba de a salva pe cineva iubit. Asistentele ne explica ranjind ce pacient dificil este tata, si se justifica bucuroase ca l-au legat de maini si de picioare cu niste fasii jegoase de bandaj care i-au intrat in carne si i-au lasat urme vinete.

Tata e ingrozit, febril, uluit. Ne roaga sa il dezlegam si sa il ducem in alt spital, pentru ca nu mai poate suporta ura, chinurile, felul in care i se vorbeste. Delireaza de durere, de deshidratare, de neinteles. Cine pe lumea asta ar putea intelege ca atunci cand esti bolnav si ti-e rau, in loc sa fii ocrotit si alintat esti bruscat, chinuit, maltratat?

Doctorita anestezista Greta Cotorogea imi spune mie, in fata, „Haideti, ca am aflat ca o tineti intr-un scandal, o sa va semnez hartiile, dar nu ma grabiti, ca oricum nu a venit salvarea!”. Apoi ne arata noua si asistentelor ca perfuzia de la picior a tatalui meu nu functioneaza si ca trebuie sa ii puna un cateter central in zona inghinala. Incearca sa faca o anestezie, dar probabil ca nu are efect, din moment ce operatiunea se dovedeste a fi extrem de dureroasa. Insa tatal meu, pacientul cel dificil care n-a fost in stare sa-si indure febra si delirul fara sa zica nimic, nu tipa, doar strange din dinti si strange cumplit mana sotului meu, cand doctorita Cotorogea taie in carne vie ca sa puna cateterul fara de care ne explica in ce pericol de moarte se afla pacientul pe drum.

Dupa mai bine de doua ore jumate de asteptare – cand fiecare minut era, poate, o sansa la viata- hartiile sunt, in sfarsit, gata. Plecam catre Spitalul Militar Central, nu inainte de a-i promite tatalui meu ca ne vom intoace sa intelegem ce s-a intamplat acolo. 

Pe biletul de externare de la Ploiesti, scrie ca, la opt zile de la intrarea in spital, acum, in ziua externarii, „se intentiona investigatie cu computerul tomograf”. La Bucuresti, primul lucru care se face cand ajungem este investigatia cu computerul tomograf. Si schimbarea cateterului montat pe viu, cu ura si durere, de doctorita Cotorogea. Pentru ca nu functioneaza.

In Spitalul Militar Central tata a fost bagat in operatie imediat dupa tomografia care a relevat situatia dezastruoasa. Pe masa de operatie, realitatea s-a dovedit inca si mai crunta pentru medicul chirurg Nicoleta Bajenaru, care l-a reoperat de urgenta. Bontul duodenal e fistulat, intr-o peritonita atat de veche, incat doctorita nu poate reface sutura: tesutul este deja necrozat. Curata ce se poate curata si pune niste drenuri. Apoi ne anunta ca a facut tot ce se putea face si ca sansele, intr-o atare situatie, cu un sepsis atat de avansat, sunt extrem de mici.

Tata a murit a doua zi la pranz, dupa ce organele i-au cedat, rand pe rand.

Daca strici, platesti. Daca esti medic si omori, mergi mai departe

In timp ce jurnalele de stiri nu mai prididesc sa difuzeze stirea legata de ... 

femeia care a fost operata la piciorul sanatos, iar telespectatorii mai mult rad decat plang, noi – cei mai apropiati „noi” din Univers, adica eu si sora mea, Oana, alaturi de mama – ne jelim, cu disperare, neputinta si revolta, tatal. Asa cum i-am jelit mai demult pe parintii celui dintai sot, care au murit in spitale, unul internat pentru Alzheimer, la Spitalul 9 din Bucuresti, dar care avea, de fapt, encefalita, iar unul caruia i s-a facut glucoza pentru a fi resuscitat, in Spitalul Judetean din Slobozia, desi intrase in coma diabetica. Asa cum prietena mea Elena Lapau isi jeleste tot in zilele acestea mama careia i s-a administrat Cifran, un antibiotic absolut interzis in insuficienta ei cardiaca. Asa cum sute, mii de familii isi jelesc rudele intrate in spitalele groazei din Romania cu speranta ca se vor salva, dar ajunse la morti chinuite si fara lumanari.

Asa ca mie, una, nu mi-e deloc rusine sa generalizez spunand ca in tara noastra coruptia si nepasarea din lumea medicala au atins cote de avarie, asa cum nu pot protesta cand mi se spune ca jurnalismul din Romania e vandul si analfabet. Cand procentul celor care isi mai fac meseria cu daruire scade sub 5%, ratacitii aceia se preschimba doar in exceptii care confirma regula, in oameni care iti intaresc gandul ca poate n-ar fi rau sa iti iei rudele si bagajele si sa te aciuezi intr-o tara putin mai civilizata, mai binecuvantata cu noroc, mai asezata sub legi care te apara si care se respecta.

In orice meserie, in orice atelier, in orice companie, daca strici ceva, platesti. Daca pagubesti firma sau statul, nu doar ca esti dat afara, ci si ti se pune sechestru pe bunuri. Daca spargi un bec sau daca strici o carte, trebuie sa le platesti. Numai in spitale, daca omori un om, cand ai fi putut atat de usor sa-l faci bine, nu patesti nimic. Dimpotriva, mergi mai departe cu mandrie prin lume, si colegiul medicilor poate face in asa fel, incat sa arate ca pacientul a fost vinovat ca nu si-a ingrijit bine imunitatea. Cel mult, doctorul criminal primeste o mustrare... 

Mortul de la groapa nu se mai intoarce, ni se spune tuturor celor care, indoliati, cerem dreptate si raspunsuri. Suntem sfatuiti de psihologi si de dreptcredinciosi sa iertam si sa ne gasim linistea. Dar e drept asa, sa lasam in grija Judecatii de apoi, aplicarea unor legi si functionarea unor institutii pentru care ne spetim toata viata, cotizand cu taxe, lacrimi si impozite? Nu! Nu e drept! Si atunci...

Rugati-va, voi, cei care cititi, ca sufletelor celor adormiti in spitalele tarii sa-si gaseasca linistea! Si mai rugati-va pentru ca sufletele noastre, ale celor care inca traim, sa nu ne linistim pana nu se face dreptate. Altfel e ca si cum am accepta senin ca vom muri si noi, rand pe rand, la tot mai adanci tinerete invinse de malpraxisuri, iar copiilor nostri ramasi in urma, rapusi de durere, li se va spune sa ierte si sa uite, uitandu-i, astfel, si pe parintii nostri, si pe noi...

Sursa: revistatango.ro

Ai o poveste de spus, o intamplare de impartasit cu altii? Scrie la Această adresă de email este protejată contra spambots. Trebuie să activați JavaScript pentru a o vedea..