Am găsit un interviu acordat de poetul Nichita Stanescu care nu apare in biografia oficiala, acordat scriitorului de romane politiste Olimpian Ungherea. Il reproducem mai jos.

— Stimate tovarășe Nichita Stănescu, sunteți deținătorul a două prestigioase premii internaționale pentru poezie: Premiul Herder, în 1976 și „Cununa de aur”, acordată la Struga, în 1982. Ce ne puteți spune despre poezia română în lumea contemporană?

— La ora actuală, poezia română contemporană cunoaște o explozie de talente fără precedent în istoria literaturii române. Este și firesc ca luminile acestei coloane de spirite să treacă hotarele țării. Mi se pare totuși că este insuficient răspândită, față de valoarea pe care o reprezintă. Superstiția că țările mici și mijlocii nu pot avea o mare literatură se arată a fi complet lipsită de orice fundament obiectiv, realist – de altfel, ca toate superstițiile! – și, la urma urmelor, cum îndreptățire ne întrebăm: câți locuitori să fi avut Anglia pe vremea domnului Shakespeare?

— Îmi reamintesc aceste cuvinte din „Epica Magna”: „Ca un tren cu soldați plecând pe front, așa este starea mea de acum.” Spuneți-ne, Nichita Stănescu, poezia e luptă sau contemplare?

— Dintr-un anume punct de vedere, am putea spune că este acțiunea sentimentului în conștiință.

— Altă pasiune, în afara de mistuitoarea nevoie de poezie?

— E pasiunea față de istoria veche și străveche a neamului nostru, împinsă până la arheologie, în a cărei interpretare m-am sprijinit întotdeauna pe exemplul uriaș al lui Vasile Pârvan, față de care am o neștirbită stimă și iubire. Regret că nu mi-am ales ca profesiune de bază arheologia. M-am consolat însă cu arheologia cuvintelor, până când mi-am dat seama că ele, cuvintele, ascund în adâncul lor adevărul poeziei, precum tainele ruinurilor adevărul istoriei.

— Întreaga dumneavoastră operă este străbătută de un fierbinte fior: iubirea față de patrie. Ce înțelegeți, de fapt, prin literatura patriotică?

— Orice literatură scrisă profund, cinstit și revelat în limba română este o literatură patriotică română, după cum Hamlet al lui Shakespeare este un poem patriotic englez, sau Faust al lui Goethe, un poem patriotic german. De ce consider aceste poeme fundamentale ale umanității și ca pe niște opere patriotice? Le consider astfel, pentru că spiritualitatea lor este tipică popoarelor respective și este, totodată, adăosul spiritual al omenirii, al Pământului. Limba în care este scris un poem, limba natală, îi conferă acestuia un caracter ineluctabil național. Imensa spiritualitate a acelui poem îl poate face să aibă un caracter universal.

— Scriați, cândva, într-o notă autobiografică: „Nu cred că poezia este o tradiție, ci paradoxal o revelație.” Vreți să ne dezvăluiți, de astă dată cititorilor noștri, ceva mai mult?

— Nu cred că e necesar să detaliez afirmația, pentru că ea apare, cu mult mai bine formulată, într-un vers al lui Walt Whitman, în care poetul american se autocaracteriza: „Mă contrazic, deci am dreptate.” Spiritualitatea mea apropiată de adevăr îmi apare aceea de tip dialectic. În ceea ce mă privește, eu mă revendic de la acest tip de spiritualitate.

— V-ați rostit în atâtea și-atâtea rânduri privirea în aventura cuvintelor, chiar și a… necuvintelor. Vreți să vă referiți, acum, și la aventura… romanului polițist românesc?

— Romanul polițist românesc, eu gândesc la romanul polițist ca operă majoră, pătrunsă definitiv în contemporaneitate, în circuitul mondial de valori artistice, este – după părerea mea – la începuturile sale. Romanul polițist încă se află, în literatura română, la stadiul primelor lui maturizări. Aș mai zice, așa ca o părere personală adiacentă întrebării, că natura poporului nostru nu este deloc polițistă, ceea ce nu înseamnă însă că nu sunt gustate la noi romanele polițiste.

— Un gând pentru cititorii noștri?

— Un gând de sănătate și de pace.

— În numele lor, vă mulțumește
Olimpian UNGHEREA