Un reportaj de presă din Ucraina anilor 70, făcut de un jurnalist român care a călătorit cu o navă românească, explică destul de bine care era mentalitatea lagărului comunist privind Ucraina și cât de profundă este convingerea rușilor că Ucraina este pământ rusesc.

In drum spre Odesa, pe puntea cea mai de sus a „TransIlvaniei", astept cu emoţie şl nerăbdare să zăresc apărînd din clipă în clipă pămîntul sovietic. E dimineaţă. Ceaţa s-a destrămat, şi sub razele soarelui marea, calmă si netedă, scinteiază din fiecare picătură. Ni se pare? Sau acolo la orizont?... Cu fiecare învîrtitură de elice, coasta joasă a Ucrainei se desluseste tot mai aproape, si nu peste multă vreme "Transilvania" noastră e condusă cu dibăcie de un remorcher prin pădurea de catarge a portului Odesa. Oraşul ne întâmpină cu scara Iui monumentală, care urcă în piaţa din mijlocul bulevardul Maritim. Frumosul și marele bulevard Maritim, cu cele trei rînduri de alei umbrite de copaci, străjuit la un capăt de bustul lui Puşkin, la celălalt de fostul palat al guvernatorului Vorontov, astăzi Palatul pionierilor. Prima impresie despre Odesa e aceea de armonie. Clădiri de 3-4 eta)e, străzi drepte și largi şi o curătenie care face cinste cetătenilor. Odesa e un oraş modern, fără periferie. La margine găseşti aceleaşi clădiri Inalte, aceleaşi străzi largi. Pe străzi şi în special în centru, te impresionează forfota febrilă şi totuşi nezgomotoasă a oamenilor şi vehiculelor. Cutreierăm oraşul în lung şi-n lat şi nici unul dlintre noi nu are senzatia că se află între străini. Oamenii sunt uimitor de comunicativi, de atenţi, dispusi in orice clipă să-ţi dea ajutor, să te ajute să te descurci în frumosul lor oraş. Sînt mîndri de el, de operă, de universitatea cu cinci facultăţi, de fabrica de aparate de fiImat, de magazinele universale încărcate de mărfuri, de marile magazine de pe strada Dezibasovskaia, principala stradă comercială, care sint adevărate magnete, oricum ne-am întoarce, tot la ele ajungem. Intru în primul care-mi iese in cale. Magazinul e tixit de mărfuri şi cumpărători. În ciuda aglomeratiei, vînzătorii fac față unui serviciu prompt şi civIlizat. Să cumpăr şi eu ceva, îmi spun, după ce m-am plimbat prin tot magazinul. Dar ce? Mă opresc în fata unor şortulete de nylon cu volănaşe plisate. Să-I iau pe cel galben sau pe cel bleu cu desene? Nehotărît, trec la alt raion. Aici sunt stilouri chinezeşti, cel mai bun costă 55 de ruble. Greu e să te hotărăşti cind iti plac o multime de lucruri, iar banii sint măsurati. Sus la etaj, dilema e tot atît de mare: discuri micro-imprimate cu orchestre, dIrijori si solişti renumiti costă citeva ruble. Iar operele complete 30 —40 de ruble. Pe care s-o iei mai întîi? Cobor din nou la raionul cu stilouri. Care e mai trumos? Negru sau vişiniu? Ochii îmi alunecă dincolo de stilouri şi rămîn atintiti pe o mică broşă albă cu cerb filigranat. — Ce doriti? Cu ce vă pot servi? mă intreabă pe ruseşte vInzătoarea. Eu calculez: dacă iau stiloul, câți bani imi mai rămîn? Arunc o privl discretă în portmoneu, dar vânzătoarea ia broşa, invelind-o în foiță iar omul de lângă mine o achită. Protestez! Ce, ați crezut că nu am bani? Am rublele, vreau să plătesc! Totul e prisos. Vînzătoarea rîde şi zice veselă: "Drujba-drujba". Cetăţenii care-şi aşteptau rindul să fîe serviti intervin. Fiecare spune ceva. Ce anume nu ştiu, dar din zimbetul şi privirea lor înteleg că trebuie să primesc mica amintire. Din prietenie. Şi mie nu-mi rămîne altceva decât să strIng mîna cetăţeanului sovietic care făcut darul.

Ne plimbam in grup pe bulevardul Maritim. Cu toată umbra castanilor şi teilor, cu toată briza care adie dinspre mare, căldura ne copleşeşte. Ne e cald şi ne e sete. Ne ultăm în toate părţile să vedem un chioşc cu răcoritoare. Iată-l: în cale, un cărucior. Fericiți, ne strîngem roată în jurul lui. Dar vînzătorul lipseşte. Aşteptăm — nu soseşte nimeni. — Unde-o fi umblînd, frate? Pe lîngă noi, un tînăr trece grăbit dar se opreşte brusc, se intoarce şi vine spre grupul nostni. — Vinzătorul, probabil, ne spunem, şi răsuflăm uşurati. Băiatul in cămaşa albă ia cu mişcări pricepute paharul, îl spală bine cu apă tot de la cărucior, apoi îl umple cu sirop şi întinde. Iau paharul şi vreau să-i dau banii.— Net! rîde el şi, ridicind un carton, face să apară o cutie plină de monezi. Abia acum ne dumirim! Caruciorul era din fără vînzător. Am învătat să ne decurcăm. Gata, am băut toţi!

Insula Şerpilor apare asemeni unei cetăţi enorme şi negre. Câteva clădiri, un far, nici un om. Valurile se sparg în jurul acestui masiv întunecat, care aminteşte, prin analogie, de Château d'If; într-adevăr dacă ai fi închis aici, ţi-ar fi greu să evadezi. Din nou marea, aproape liniştită, şi primele spinări de delfin. Peştii însoţesc vasul, la aproape o sută de metri de tribord, neobosiţi. Se apropie seara şi, o dată cu ea, apar primele dane şi primele vase ancorate. Un caiac stingher, incă unul, apoi macarale mari, dane şi diguri, pătrunzînd adânc în mare. Portul lui Ovidiu ar incăpea într-un colţişor al portului Odesa. Pentru noi, care văzusem numai estacadele silozului constănţean, portul ăsta pare imens, o înşiruire de planuri marcate de catarge şi coşuri, cuprinse in cadrele simple ale macaralelor, dispuse într-o curbă uriaşă din care pornesc, radial sau oblic, digurile danelor. Se aude muzica militară, se văd oamenii veniţi să ne primească. Citisem despre asta, ştiam că va fi aşa. Dar cum „aşa"? Aveam să vizităm multe alte porturi, mulţi oameni, o floră exotică tulburătoare. Aveam să ne obişnuim cu palmierii şi baobabii, dar primirile acestea ne mişcau întotdeauna. Oamenii aceia veniseră să ne întâmpine, fără indoială. Îşi pregătiseră poate şi flori, pe care să ni le înmâneze la mica festivitate de primire. Dar nu s-au mulţumit numai cu florile, ci au mai adăugat buchetelor, insigne, cărţi, ilustrate. Abia am apucat să coborim şi zeci de oameni ne-au inconjurat „nemeţchi?" „ruminschi?" „bulgarschi?", bătându-ne pe spate, Iuându-ne după umeri şi înclinându-se cînd ne strîngeau mina. Dar, la dracu, cine eram noi, ca oamenii ăştia veseli, simpli muncitori şi studenţi — să se incline în faţa noastră? „Un oaspete in casă, dumnezeu la masă", spune un vechi proverb slav.  Şi oamenii ăştia ne dădeau ilustrate, ne prindeau insigne la revere, ba puştii ne băgau copeici în palmă. „N-avem bani de schimb" spunem, bănuind puştii vor monede romîneşti. „ni nada" răspundeau şi ne mai inghesuiau printre degetele strinse alte copeici. Clădirea operei din Odesa veche e datorată aceluiaşi arhitect care a făcut şi opera din Viena. Masivă, în stil baroc, ea culminează într-un soi de cupolă sub care se desfăşoară o clădire largă, prelungă, cu ferestre ogivale, cu basoreliefuri şi statuete mitologice străjuind intrarea. În interior sunt pluşuri, ipsosuri, aurării, un stil unitar, puţin pompos şi demodat. In totală contradicţie cu barocul ni s-a părut decorul baletului de o mare simplitate: câteva cartoane, cîteva sulite. Departe de fastuosul nostru in scenografie, care nu numai se plăteşte cu bani grei, chiar adeseori abate atenţia de la spectacol. În actul I al „Lacului Lebedelor", se luminează numai primul plan al scenei, ultimul fiind lăsat in întuneric, astfel că actul II urmează fără pauză, decorul lui apărind in partea intunecată pină atunci. Cîteva efecte de lumină şi iată lacul, luna, dîra argintie pe care ea o lasă în apă, lebedele. De pe o stincă, duhul întunericului îşi leagănă aripile de liliac. Cind Odette se gindeşte la iubitul ei, acesta apare pe un fundal, ca o umbră chinezească, iar în actul III, cind e momit de Odilia, Odette apare in chenarul unui geam luminat din spate, in infăţişarea ei de lebădă, care se zbate în jurul căreia plutesc contururi, culori, lumini. Odette este Odilia Mihailicenko, artistă emerită a Ucrainei. Pentru cei obişnuiţi cu baletul nostru, mişcarea Odettei e surprinzătoare. Braţele, mâinile arnintesc o baiaderă. Nu o mînă pare a se roti în jurul incheieturii, ci o batistă de mătase într-o stilizare fluidă a gestului. Și cînd te gîndeşti că balerinii indieni, in vizită la Moscova, le-au reproşat ruşilor prea puţina folosire a mainii. La Bucureşti ar fi fost, desigur, intrigaţi.

In prima pauză l-am cunoscut pe inginerul Evgheni Petrov, care a ţinut numaidecît să ne arate opera. Ne-a povestit istoricul ei, suferinţele ei în timpul ocupaţiei nemţeşti, apoi, sesizînd că nu stăm prea bine cu rublele, ne-a invitat la bufet în ciuda protestelor. Dacă nu l-am fi rugat să se ducă să se culce, pentru că a doua zi trebuia să se trezească devreme, ne-ar fi însoţit toată noaptea pe străzile Odesei. Cînd am ieşit de la „Lebedinskoe Ozero" era ora 12, după ora Moscovei. Pe bulevarde lumea se plimba și pentru că nu voiam să ne culcăm, am pornit pe Deribasovskaia, vechea, istorica Deribasovskaia. Acest bulevard al lui Deribasov e deosebit de larg, cam o dată jumătate cît şoseaua Kiseleff, iar pe trotuarele lui, cu totul neobişnuite pentru noi (ca mai toate trotuarele Odessei), ar încăpea trei automobile, unul lîngă altul.

A doua zi, plimbare prin oraş. Prima surpriză a turiştilor noştri intraţi să facă cumpărături: casieriţele dădeau restul pînă la o copeikă, atît de conştiincios, încît aproape ne jenam. Iar sifonul, care la noi costă 25 de bani paharul, aici e numai 5 copeici şi se vinde singur de la ghişeu. Cetăţeanul pune moneda sau monedele — într-o puşculiţă, apoi, după ce şi-a clătit paharul într-un jet de apă, deschide robinetul buteliei cu sifon, bea şi pleacă. Să nu credeţi că moneda introdusă în puşculiţă deschide robinetul. Nu, asta se face cu mîna, şi dacă nu ți-e ruşine, poţi să bei douăzeci de pahare fără să plăteşti. Intr-o lună, se bea la aceste chioşcuri sifon în valoare de cel puţin cincizeci de inii de ruble. E ceva.“ Să nu se uite insă că Odesa totuşi e un mare port comercial în care ancoreaiă sute de vase. E un du-te-vino care facilitează şi circulaţia mărfurilor, dar şi a fel de fel de oameni. Puşti care desluşesc în conversaţia cu un cetăţean străin un soi de aventură te opresc pe stradă, mimînd misterios. Mi s-a întîmplat, după o conversaţie foarte amuzantă cu doi băieţi, să fiu ajuns din urmă de un al treilea, un tip deosebit de pitoresc. Era înalt, subţire, musculos un brunet cu ochi focoşi, cu faţă îngustă, cu părul lăsat pe o sprînceană. Ajungindu-mă, mi-a strigat: "ba-bla espagnol?" Surprins, i-am răspuns: "ia ni hablea" expresie evident confuză lingvistic, departe chiar de esperanto. Dinsul m-a întrebat atunci ceva despre pantofi, în ruseşte, dar conversaţia a alunecat imediat alături, datorită unei centuri. Avea o centură lată, cu cataramă, iar catarama înfăţisa două pistoale argintii, cu prăsele de fildeş, care se îmbucau prin butoi şi trăgaci. Era cea mai belicoasă catarantă pe care o zărisem vreodată şi locul ei ar fi fost mai degrabă pe o panoplie decît pe nişte brăcinari. — De unde ştii spaniola? l-am întrebat, neluîndu-mi ochii de Ia curea, şi convorbirea care a urmat, a fost dusă mai ales cu mîinile, cu colţurile gurii şi cu cîteva sunete guturale, ceea ce nu înseamnă că a fost lipsită de subtilităţi. — De la madre mia, a spus el. - Dar madre e din Spania? - Sigur că da. Din Barcelona. Şi cum a ajuns aici? - După războiul. cu Franco. - Tatăl tău? — Nu tata. Iubitul ei. A adus-o aici, dar dînsul a murit şi mama s-a măritat din nou.

— Oho, atunci şi ţie ţi-a mai rămas în sînge un rest de ură pentru Franco! — Franco? Băiatul a rînjit şi a mimat cu palmele crispate, răsucirea unui gît, după care a spus, visător: "Espagna, Espagna". Ne-am despărţit strîngindu-ne mîinile puternic, ca şi cum ne-am fi întilnit la o Conferinţă Mondială a Tineretului şi nu pe o stradă a Odesei, din motivele mai sus arătate.

Ghizii ne-au purtat pe bulevardul Lenin, pe bulevardul Stalin şi pe Primorie, trei străzi existente în toate oraşele vizitate de noi pe litoralul Mării Negre. Vizitasem magazine, vorbisem cu cîţiva oameni. Acum, răsfoiam istoria literaturii ruse şi a revoluţiei, de atît de aproape, cum nu o făcusem niciodată şi asta ne copleşea: statuia lui Puşkin, Palatul Pionierilor legat de numele lui Lenin, scara Potemkiniştilor, imaginile cunoscute din istoricul primului stat socialist. Unii ar fi vrut să ,,fumeze" totul, după metoda americanilor, care, socotind lungimea sălilor Louvre-ului, puse cap la cap, şi găsind că e vorba de mulţi kilometri, au propus să viziteze expoziţia din automobil. Cei mai mulţi dintre noi simţeau nevoia unei lente şi grave parcurgeri a Odesei, a trecutului ei, a monumentelor săpate în platră şi bronz. Pentru că oraşul ăsta care împlineşte abia un veac şi jumătate e al patrulea din Uniunea Sovietică, al doilea din Ucraina şi a fost martorul a nenumărate lupte, care au culminat cu cele din revoluţie şi din războiul civil. „De aici a telefonat Lenin, pe aici au pătrus englezii, pe aici au şters-o". Nu sînt multe blocuri, nu sînt case inalte, cu etaje; totul e construit în lărgime, în adincime, cu parcuri, scuaruri , grădiniţe; trotuarele sînt largi, străzile mai largi — stepa absoarbe parcă oraşul către ea, marea îşi oferă ţărmul nesfirşit. Coordonatele acestea nu te silesc să construieşti în înălțime şi se pare că în tradiţia arhitecţilor Odesei n-a existat niciodată o asemenea tendinţă. A vorbi despre „linie arhitecturală" e pretenţios pentru un profan totuşi linia aceasta e vizibilă şi, mai ales, elemente ale ei dinainte şi de după revoluţie. Puţin după anii 20 a dominat un curent aşa-numit de neoclasicism, care a tins spre reînvierea colonadelor cu peristiluri, frize şi cornişe, îmbrăcînd, de pildă, sediul regionalei de partid, într-un exterior asemănător celui al Parthenonului. Mai tîrziu curentul acesta a slăbit, apoi a revenit şi azi se manifestă mai ales în arhitectura colonadelor, de-a lungul întregului litoral al Mării Negre. De cele mai multe ori construcţii neutilitare, colonadele acestea, răsărind pe coastele Crimeei şi ale Caucazului chiar în Colchida — aveau să ne sugereze Grecia scăldată de apele Mediteranei sub mitologicul cer al zeilor.

Grandiosul ne-a izbit pentru prima oară, vizitînd gara Odesei care e un mic palat şi ale cărei camere rezervate pentru „Mama şi copilul" ar constitui la noi un edificiu aparte. Pereţii cu picturi de desen animat, jucăriile, curăţenia strălucitoare au smuls ţipete de uimire şi celor care-şi închipuiau că prusacismul e limita superioară a simţului gospodă-resc. Dar ceea ce ne-a reamintit mai ales istoria în orasul acesta istoric a fost o scară masivă, largă, ce cobora spre mare. Dacă te uitai de sus, vedeai numai faţa orizontală a treptelor, dacă priveai de jos, numai faţa verticală. De asemenea, văzută din ]nălţime, scara aceasta nu avea punct de fugă la orizont, balustradele ei masive părînd a fi paralele la infinit; constructorul iubise geometria şi-i ridicase un monument. Dar în ciuda acestor curiozităţi de perspectivă, scara aceasta ar fi rămas anonimă, dacă treptele ei majestuos coborînd către port n-ar fi fost scăldate în sînge în 1905. Pe scara aceasta mitralierele ţariste seceraseră o manifestaţie paşnică, ea văzuse rostogolindu-se din înaltul ei bătrîne în haine lustruite de vreme, muncitori voinici, femei, mulţi copii, treptele ei rămăseseră acoperite cu cadavre ca şi cum însăşi moartea ar fi păşit pe ele, împrumutind pietrei puterea ei de a ucide. Pe scara aceasta îşi filmase Eisenstein „Cuirasatul Potemkin", dînd peste cap anumite concepţii despre cinematografie şi arătînd cum poporul face istoria, cu mîinile lui, cu sîngele lui turnînd un film cu un singur erou, masa. Cine poate uita, dacă a văzut filmul, pe mama care a venit la manifestaţie cu căruciorul în care copilul ei a aţipit? Ea cade împuşcată şi căruciorul porneşte la vale, ca împins de o mînă nevăzută — e singurul lucru care se mişcă printre cei care au murit sau care s-au lipit de pietre, sub rafala gloanţelor — singur el, negru, neputincios, ducînd mica viaţă către gura puştilor, acest leagăn care va deveni sicriu. Apoi înţepeneşte şi numai o roată scăpată peste marginea unei trepte continuă să se învîrtească în gol, deasupra pietrelor reci. Scara Potemkiniştilor, pe care bătrîni muncitori se odihnesc privind marea, mi s-a părut cel mai tulburător monument al Odessei.

S-a lăsat noaptea. In zori „Transilvania" va ridica ancora va porni spre patrie. Prin difuzoare se transmite melodia romînească "La revedere, dra-ga mea, la revedere", de parcă Odesa şi-ar lua rămas bun de la noi. De sus, de pe punte, oraşul se vede scinteind din mii de lumini. — Rămii cu bine, Odesa! Rămîneti cu bine, prieteni dragi. Am dorit mult să-i cunosc pe oamenii sovietici la el acasă. Auzeam atîta vorbindu-se de ospitalitatea lor, de felul lor inegalabil de primi prietenii de peste hotare. Acum de abia aştept să-i revăd.

rubrică susținută de MECUM PORTO