Un reportaj de presă din Ucraina anilor 70, făcut de un jurnalist român care a călătorit cu o navă românească, explică destul de bine care era mentalitatea lagărului comunist privind Ucraina și cât de profundă este convingerea rușilor că Ucraina este pământ rusesc.

In drum spre Odesa, pe puntea cea mai de sus a „TransIlvaniei", astept cu emoţie şl nerăbdare să zăresc apărînd din clipă în clipă pămîntul sovietic. E dimineaţă. Ceaţa s-a destrămat, şi sub razele soarelui marea, calmă si netedă, scinteiază din fiecare picătură. Ni se pare? Sau acolo la orizont?... Cu fiecare învîrtitură de elice, coasta joasă a Ucrainei se desluseste tot mai aproape, si nu peste multă vreme "Transilvania" noastră e condusă cu dibăcie de un remorcher prin pădurea de catarge a portului Odesa. Oraşul ne întâmpină cu scara Iui monumentală, care urcă în piaţa din mijlocul bulevardul Maritim. Frumosul și marele bulevard Maritim, cu cele trei rînduri de alei umbrite de copaci, străjuit la un capăt de bustul lui Puşkin, la celălalt de fostul palat al guvernatorului Vorontov, astăzi Palatul pionierilor. Prima impresie despre Odesa e aceea de armonie. Clădiri de 3-4 eta)e, străzi drepte și largi şi o curătenie care face cinste cetătenilor. Odesa e un oraş modern, fără periferie. La margine găseşti aceleaşi clădiri Inalte, aceleaşi străzi largi. Pe străzi şi în special în centru, te impresionează forfota febrilă şi totuşi nezgomotoasă a oamenilor şi vehiculelor. Cutreierăm oraşul în lung şi-n lat şi nici unul dlintre noi nu are senzatia că se află între străini. Oamenii sunt uimitor de comunicativi, de atenţi, dispusi in orice clipă să-ţi dea ajutor, să te ajute să te descurci în frumosul lor oraş. Sînt mîndri de el, de operă, de universitatea cu cinci facultăţi, de fabrica de aparate de fiImat, de magazinele universale încărcate de mărfuri, de marile magazine de pe strada Dezibasovskaia, principala stradă comercială, care sint adevărate magnete, oricum ne-am întoarce, tot la ele ajungem. Intru în primul care-mi iese in cale. Magazinul e tixit de mărfuri şi cumpărători. În ciuda aglomeratiei, vînzătorii fac față unui serviciu prompt şi civIlizat. Să cumpăr şi eu ceva, îmi spun, după ce m-am plimbat prin tot magazinul. Dar ce? Mă opresc în fata unor şortulete de nylon cu volănaşe plisate. Să-I iau pe cel galben sau pe cel bleu cu desene? Nehotărît, trec la alt raion. Aici sunt stilouri chinezeşti, cel mai bun costă 55 de ruble. Greu e să te hotărăşti cind iti plac o multime de lucruri, iar banii sint măsurati. Sus la etaj, dilema e tot atît de mare: discuri micro-imprimate cu orchestre, dIrijori si solişti renumiti costă citeva ruble. Iar operele complete 30 —40 de ruble. Pe care s-o iei mai întîi? Cobor din nou la raionul cu stilouri. Care e mai trumos? Negru sau vişiniu? Ochii îmi alunecă dincolo de stilouri şi rămîn atintiti pe o mică broşă albă cu cerb filigranat. — Ce doriti? Cu ce vă pot servi? mă intreabă pe ruseşte vInzătoarea. Eu calculez: dacă iau stiloul, câți bani imi mai rămîn? Arunc o privl discretă în portmoneu, dar vânzătoarea ia broşa, invelind-o în foiță iar omul de lângă mine o achită. Protestez! Ce, ați crezut că nu am bani? Am rublele, vreau să plătesc! Totul e prisos. Vînzătoarea rîde şi zice veselă: "Drujba-drujba". Cetăţenii care-şi aşteptau rindul să fîe serviti intervin. Fiecare spune ceva. Ce anume nu ştiu, dar din zimbetul şi privirea lor înteleg că trebuie să primesc mica amintire. Din prietenie. Şi mie nu-mi rămîne altceva decât să strIng mîna cetăţeanului sovietic care făcut darul.

Ne plimbam in grup pe bulevardul Maritim. Cu toată umbra castanilor şi teilor, cu toată briza care adie dinspre mare, căldura ne copleşeşte. Ne e cald şi ne e sete. Ne ultăm în toate părţile să vedem un chioşc cu răcoritoare. Iată-l: în cale, un cărucior. Fericiți, ne strîngem roată în jurul lui. Dar vînzătorul lipseşte. Aşteptăm — nu soseşte nimeni. — Unde-o fi umblînd, frate? Pe lîngă noi, un tînăr trece grăbit dar se opreşte brusc, se intoarce şi vine spre grupul nostni. — Vinzătorul, probabil, ne spunem, şi răsuflăm uşurati. Băiatul in cămaşa albă ia cu mişcări pricepute paharul, îl spală bine cu apă tot de la cărucior, apoi îl umple cu sirop şi întinde. Iau paharul şi vreau să-i dau banii.— Net! rîde el şi, ridicind un carton, face să apară o cutie plină de monezi. Abia acum ne dumirim! Caruciorul era din fără vînzător. Am învătat să ne decurcăm. Gata, am băut toţi!

Insula Şerpilor apare asemeni unei cetăţi enorme şi negre. Câteva clădiri, un far, nici un om. Valurile se sparg în jurul acestui masiv întunecat, care aminteşte, prin analogie, de Château d'If; într-adevăr dacă ai fi închis aici, ţi-ar fi greu să evadezi. Din nou marea, aproape liniştită, şi primele spinări de delfin. Peştii însoţesc vasul, la aproape o sută de metri de tribord, neobosiţi. Se apropie seara şi, o dată cu ea, apar primele dane şi primele vase ancorate. Un caiac stingher, incă unul, apoi macarale mari, dane şi diguri, pătrunzînd adânc în mare. Portul lui Ovidiu ar incăpea într-un colţişor al portului Odesa. Pentru noi, care văzusem numai estacadele silozului constănţean, portul ăsta pare imens, o înşiruire de planuri marcate de catarge şi coşuri, cuprinse in cadrele simple ale macaralelor, dispuse într-o curbă uriaşă din care pornesc, radial sau oblic, digurile danelor. Se aude muzica militară, se văd oamenii veniţi să ne primească. Citisem despre asta, ştiam că va fi aşa. Dar cum „aşa"? Aveam să vizităm multe alte porturi, mulţi oameni, o floră exotică tulburătoare. Aveam să ne obişnuim cu palmierii şi baobabii, dar primirile acestea ne mişcau întotdeauna. Oamenii aceia veniseră să ne întâmpine, fără indoială. Îşi pregătiseră poate şi flori, pe care să ni le înmâneze la mica festivitate de primire. Dar nu s-au mulţumit numai cu florile, ci au mai adăugat buchetelor, insigne, cărţi, ilustrate. Abia am apucat să coborim şi zeci de oameni ne-au inconjurat „nemeţchi?" „ruminschi?" „bulgarschi?", bătându-ne pe spate, Iuându-ne după umeri şi înclinându-se cînd ne strîngeau mina. Dar, la dracu, cine eram noi, ca oamenii ăştia veseli, simpli muncitori şi studenţi — să se incline în faţa noastră? „Un oaspete in casă, dumnezeu la masă", spune un vechi proverb slav.  Şi oamenii ăştia ne dădeau ilustrate, ne prindeau insigne la revere, ba puştii ne băgau copeici în palmă. „N-avem bani de schimb" spunem, bănuind puştii vor monede romîneşti. „ni nada" răspundeau şi ne mai inghesuiau printre degetele strinse alte copeici. Clădirea operei din Odesa veche e datorată aceluiaşi arhitect care a făcut şi opera din Viena. Masivă, în stil baroc, ea culminează într-un soi de cupolă sub care se desfăşoară o clădire largă, prelungă, cu ferestre ogivale, cu basoreliefuri şi statuete mitologice străjuind intrarea. În interior sunt pluşuri, ipsosuri, aurării, un stil unitar, puţin pompos şi demodat. In totală contradicţie cu barocul ni s-a părut decorul baletului de o mare simplitate: câteva cartoane, cîteva sulite. Departe de fastuosul nostru in scenografie, care nu numai se plăteşte cu bani grei, chiar adeseori abate atenţia de la spectacol. În actul I al „Lacului Lebedelor", se luminează numai primul plan al scenei, ultimul fiind lăsat in întuneric, astfel că actul II urmează fără pauză, decorul lui apărind in partea intunecată pină atunci. Cîteva efecte de lumină şi iată lacul, luna, dîra argintie pe care ea o lasă în apă, lebedele. De pe o stincă, duhul întunericului îşi leagănă aripile de liliac. Cind Odette se gindeşte la iubitul ei, acesta apare pe un fundal, ca o umbră chinezească, iar în actul III, cind e momit de Odilia, Odette apare in chenarul unui geam luminat din spate, in infăţişarea ei de lebădă, care se zbate în jurul căreia plutesc contururi, culori, lumini. Odette este Odilia Mihailicenko, artistă emerită a Ucrainei. Pentru cei obişnuiţi cu baletul nostru, mişcarea Odettei e surprinzătoare. Braţele, mâinile arnintesc o baiaderă. Nu o mînă pare a se roti în jurul incheieturii, ci o batistă de mătase într-o stilizare fluidă a gestului. Și cînd te gîndeşti că balerinii indieni, in vizită la Moscova, le-au reproşat ruşilor prea puţina folosire a mainii. La Bucureşti ar fi fost, desigur, intrigaţi.

In prima pauză l-am cunoscut pe inginerul Evgheni Petrov, care a ţinut numaidecît să ne arate opera. Ne-a povestit istoricul ei, suferinţele ei în timpul ocupaţiei nemţeşti, apoi, sesizînd că nu stăm prea bine cu rublele, ne-a invitat la bufet în ciuda protestelor. Dacă nu l-am fi rugat să se ducă să se culce, pentru că a doua zi trebuia să se trezească devreme, ne-ar fi însoţit toată noaptea pe străzile Odesei. Cînd am ieşit de la „Lebedinskoe Ozero" era ora 12, după ora Moscovei. Pe bulevarde lumea se plimba și pentru că nu voiam să ne culcăm, am pornit pe Deribasovskaia, vechea, istorica Deribasovskaia. Acest bulevard al lui Deribasov e deosebit de larg, cam o dată jumătate cît şoseaua Kiseleff, iar pe trotuarele lui, cu totul neobişnuite pentru noi (ca mai toate trotuarele Odessei), ar încăpea trei automobile, unul lîngă altul.

A doua zi, plimbare prin oraş. Prima surpriză a turiştilor noştri intraţi să facă cumpărături: casieriţele dădeau restul pînă la o copeikă, atît de conştiincios, încît aproape ne jenam. Iar sifonul, care la noi costă 25 de bani paharul, aici e numai 5 copeici şi se vinde singur de la ghişeu. Cetăţeanul pune moneda sau monedele — într-o puşculiţă, apoi, după ce şi-a clătit paharul într-un jet de apă, deschide robinetul buteliei cu sifon, bea şi pleacă. Să nu credeţi că moneda introdusă în puşculiţă deschide robinetul. Nu, asta se face cu mîna, şi dacă nu ți-e ruşine, poţi să bei douăzeci de pahare fără să plăteşti. Intr-o lună, se bea la aceste chioşcuri sifon în valoare de cel puţin cincizeci de inii de ruble. E ceva.“ Să nu se uite insă că Odesa totuşi e un mare port comercial în care ancoreaiă sute de vase. E un du-te-vino care facilitează şi circulaţia mărfurilor, dar şi a fel de fel de oameni. Puşti care desluşesc în conversaţia cu un cetăţean străin un soi de aventură te opresc pe stradă, mimînd misterios. Mi s-a întîmplat, după o conversaţie foarte amuzantă cu doi băieţi, să fiu ajuns din urmă de un al treilea, un tip deosebit de pitoresc. Era înalt, subţire, musculos un brunet cu ochi focoşi, cu faţă îngustă, cu părul lăsat pe o sprînceană. Ajungindu-mă, mi-a strigat: "ba-bla espagnol?" Surprins, i-am răspuns: "ia ni hablea" expresie evident confuză lingvistic, departe chiar de esperanto. Dinsul m-a întrebat atunci ceva despre pantofi, în ruseşte, dar conversaţia a alunecat imediat alături, datorită unei centuri. Avea o centură lată, cu cataramă, iar catarama înfăţisa două pistoale argintii, cu prăsele de fildeş, care se îmbucau prin butoi şi trăgaci. Era cea mai belicoasă catarantă pe care o zărisem vreodată şi locul ei ar fi fost mai degrabă pe o panoplie decît pe nişte brăcinari. — De unde ştii spaniola? l-am întrebat, neluîndu-mi ochii de Ia curea, şi convorbirea care a urmat, a fost dusă mai ales cu mîinile, cu colţurile gurii şi cu cîteva sunete guturale, ceea ce nu înseamnă că a fost lipsită de subtilităţi. — De la madre mia, a spus el. - Dar madre e din Spania? - Sigur că da. Din Barcelona. Şi cum a ajuns aici? - După războiul. cu Franco. - Tatăl tău? — Nu tata. Iubitul ei. A adus-o aici, dar dînsul a murit şi mama s-a măritat din nou.

— Oho, atunci şi ţie ţi-a mai rămas în sînge un rest de ură pentru Franco! — Franco? Băiatul a rînjit şi a mimat cu palmele crispate, răsucirea unui gît, după care a spus, visător: "Espagna, Espagna". Ne-am despărţit strîngindu-ne mîinile puternic, ca şi cum ne-am fi întilnit la o Conferinţă Mondială a Tineretului şi nu pe o stradă a Odesei, din motivele mai sus arătate.

Ghizii ne-au purtat pe bulevardul Lenin, pe bulevardul Stalin şi pe Primorie, trei străzi existente în toate oraşele vizitate de noi pe litoralul Mării Negre. Vizitasem magazine, vorbisem cu cîţiva oameni. Acum, răsfoiam istoria literaturii ruse şi a revoluţiei, de atît de aproape, cum nu o făcusem niciodată şi asta ne copleşea: statuia lui Puşkin, Palatul Pionierilor legat de numele lui Lenin, scara Potemkiniştilor, imaginile cunoscute din istoricul primului stat socialist. Unii ar fi vrut să ,,fumeze" totul, după metoda americanilor, care, socotind lungimea sălilor Louvre-ului, puse cap la cap, şi găsind că e vorba de mulţi kilometri, au propus să viziteze expoziţia din automobil. Cei mai mulţi dintre noi simţeau nevoia unei lente şi grave parcurgeri a Odesei, a trecutului ei, a monumentelor săpate în platră şi bronz. Pentru că oraşul ăsta care împlineşte abia un veac şi jumătate e al patrulea din Uniunea Sovietică, al doilea din Ucraina şi a fost martorul a nenumărate lupte, care au culminat cu cele din revoluţie şi din războiul civil. „De aici a telefonat Lenin, pe aici au pătrus englezii, pe aici au şters-o". Nu sînt multe blocuri, nu sînt case inalte, cu etaje; totul e construit în lărgime, în adincime, cu parcuri, scuaruri , grădiniţe; trotuarele sînt largi, străzile mai largi — stepa absoarbe parcă oraşul către ea, marea îşi oferă ţărmul nesfirşit. Coordonatele acestea nu te silesc să construieşti în înălțime şi se pare că în tradiţia arhitecţilor Odesei n-a existat niciodată o asemenea tendinţă. A vorbi despre „linie arhitecturală" e pretenţios pentru un profan totuşi linia aceasta e vizibilă şi, mai ales, elemente ale ei dinainte şi de după revoluţie. Puţin după anii 20 a dominat un curent aşa-numit de neoclasicism, care a tins spre reînvierea colonadelor cu peristiluri, frize şi cornişe, îmbrăcînd, de pildă, sediul regionalei de partid, într-un exterior asemănător celui al Parthenonului. Mai tîrziu curentul acesta a slăbit, apoi a revenit şi azi se manifestă mai ales în arhitectura colonadelor, de-a lungul întregului litoral al Mării Negre. De cele mai multe ori construcţii neutilitare, colonadele acestea, răsărind pe coastele Crimeei şi ale Caucazului chiar în Colchida — aveau să ne sugereze Grecia scăldată de apele Mediteranei sub mitologicul cer al zeilor.

Grandiosul ne-a izbit pentru prima oară, vizitînd gara Odesei care e un mic palat şi ale cărei camere rezervate pentru „Mama şi copilul" ar constitui la noi un edificiu aparte. Pereţii cu picturi de desen animat, jucăriile, curăţenia strălucitoare au smuls ţipete de uimire şi celor care-şi închipuiau că prusacismul e limita superioară a simţului gospodă-resc. Dar ceea ce ne-a reamintit mai ales istoria în orasul acesta istoric a fost o scară masivă, largă, ce cobora spre mare. Dacă te uitai de sus, vedeai numai faţa orizontală a treptelor, dacă priveai de jos, numai faţa verticală. De asemenea, văzută din ]nălţime, scara aceasta nu avea punct de fugă la orizont, balustradele ei masive părînd a fi paralele la infinit; constructorul iubise geometria şi-i ridicase un monument. Dar în ciuda acestor curiozităţi de perspectivă, scara aceasta ar fi rămas anonimă, dacă treptele ei majestuos coborînd către port n-ar fi fost scăldate în sînge în 1905. Pe scara aceasta mitralierele ţariste seceraseră o manifestaţie paşnică, ea văzuse rostogolindu-se din înaltul ei bătrîne în haine lustruite de vreme, muncitori voinici, femei, mulţi copii, treptele ei rămăseseră acoperite cu cadavre ca şi cum însăşi moartea ar fi păşit pe ele, împrumutind pietrei puterea ei de a ucide. Pe scara aceasta îşi filmase Eisenstein „Cuirasatul Potemkin", dînd peste cap anumite concepţii despre cinematografie şi arătînd cum poporul face istoria, cu mîinile lui, cu sîngele lui turnînd un film cu un singur erou, masa. Cine poate uita, dacă a văzut filmul, pe mama care a venit la manifestaţie cu căruciorul în care copilul ei a aţipit? Ea cade împuşcată şi căruciorul porneşte la vale, ca împins de o mînă nevăzută — e singurul lucru care se mişcă printre cei care au murit sau care s-au lipit de pietre, sub rafala gloanţelor — singur el, negru, neputincios, ducînd mica viaţă către gura puştilor, acest leagăn care va deveni sicriu. Apoi înţepeneşte şi numai o roată scăpată peste marginea unei trepte continuă să se învîrtească în gol, deasupra pietrelor reci. Scara Potemkiniştilor, pe care bătrîni muncitori se odihnesc privind marea, mi s-a părut cel mai tulburător monument al Odessei.

S-a lăsat noaptea. In zori „Transilvania" va ridica ancora va porni spre patrie. Prin difuzoare se transmite melodia romînească "La revedere, dra-ga mea, la revedere", de parcă Odesa şi-ar lua rămas bun de la noi. De sus, de pe punte, oraşul se vede scinteind din mii de lumini. — Rămii cu bine, Odesa! Rămîneti cu bine, prieteni dragi. Am dorit mult să-i cunosc pe oamenii sovietici la el acasă. Auzeam atîta vorbindu-se de ospitalitatea lor, de felul lor inegalabil de primi prietenii de peste hotare. Acum de abia aştept să-i revăd.

rubrică susținută de MECUM PORTO

L-a văzut mort, la televizor, este convins că dictatura lui a luat sfirşit. Şi, totuşi, teama i-a rămas în suflet de pe vremea cînd fusese obligat să slujească în faimosul Palat al Primăverii, mereu ]nconjurat de de aparate ce auzeau şi înregistrau totul. Sînt ani buni de cînd a scăpat de „onoarea" de a-i hrăni pe. Ceauşeşti, dar umilintele îndurate îi trezesc şi acum ura şi revolta. Vorbeşte cu năduf despre aroganta şi meschinăria celor doi, completează portretele foştilor dictatori cu noi amănunte, inedite. In prezent este şeful unui renumit restaurant bucureştean.

- Aşadar, cum ai ajuns în Palatul Primăverii?

- Am terminat şcoala de bucatari ca şef de promotie, fiind repartizat la gospodăria de partid, sectorul „reprezentare". Din 1965 m-au făcut bucătarul lui Nicolae Ceauşescu. Ce m-a izbit, de la început, era modul in care Elena Ceauşescu îi trata pe toti cei care o serveau, inclusiv pe mine. Mi se adresa de parcă n-aş fi avut nume. Din „tâmpitule" nu m-a scos niciodată. Am răbdat, până într-o zi când şefu1 gospodăriei de partid a dat-o afară din serviciu pe sotia mea, gravidă în şase luni. Atunci mi-arn dat demisia şi m-am angajat la „Cina". Nu ştiam, firește, că de acolo nu se pleacă când vrei. Am inceput să fiu vizitat de fel de fel de suspuşi să mă „convingă" să mă intorc.

- Cum se desfăşura ziua de muncă?

- Incepea la 7 dimineata şi se termina la 11-12 noaptea. Primul lucru ridicam marfa de la sector. Sigilată cu plumb, introdusă în containere speciale, comandate in străinătate. Inconjurat de trei securişti, si şoferul avea grade, aduceam containerul in bueătărie.

- De unde proveneau alimentele familiei Ceauşescu?

- Erau surse speciale si exclusive. Cei doi nu mâncau carne de porc (conţinea colesterol!), ci numai de vită și de pasăre, plus peşte. Vitele eare furnizau carnea şi laptele erau îngrijite de securişti. Nutreţul era de eea mai bună calitate, controlat să nu conţină chimicale. De la aceeaşi fermă exelusivă ne venea zilnic bidonul cu lapte proaspăt, „E de la Florica sau de la Vioara?" se interesa Ceauşeseu, care tinea să ştie chiar şi numele vacii care a fost mulsă pentru el. La Băneasa a existat un abator, o fabrică de mezeluri şi una de produse lactate, precum şi o crescătorie de păsări ce produceau numai pentru familia Ceauşeseu. La Snagov aveau o seră în care se eultivau de toate. Iarna, de pe masa lor nu lipseau legumele proaspete, cireşele, căpşunile. Ceea ce mincau ei nu avea nimic comun cu „alimentatia stiintifică" hărăzită populatiei. Lui i se părea eă poporul mănâneă prea multă pâine.

- Cum găteați alimentele?

- Inainte de a intra in bucătărie mi se făcea un examen medical strict: temperatura, exudat faringian etc. In fine, eram lăsat la cratitelc mele. Dar nu singur, ci sub permanenta supraveghere a medicului personal al lui Ceausescu (mereu schimbat, pentru că nu avea incredere in medici) şi de asistenta dieteticiană. Cu ei întocmeam meniurile zilnice, asa fel încât o mâeare să nu se repete decat după trei săptămâni, să conţină proteine, vitamine și lipide în proportii optime. Si le prezentam la cină, celor doi, cu o zi înainte, să le aprobe. Dar observaţia era mereu aceasi şi venea din partea ei: „Tâmpitule, altceva mai ușor n-ai găsit?". Le pregăteam mâncăruri foarte fine, care nici măcar efortul de a le mesteca nu-l cereau. Carnea cea mai fragedă era tocată în prealabil. Cît au stat împreună cu progeniturile, trebuia să prepar mai multe meniuri, pentru că fiecare dorea altceva, Zoe fiind cea mai mofturoasă. Nici frigăruile din morun, nici muschiuletul de porc, nici șnițelul de vițet nu erau destul de bune pentru ea.

- Ca bucătar ce mîncai?

- Tăiam o bucată de o jumătate de kilogram din carne și făceam o ciorbă. Asta mâncam eu și dieteticiana. În rest, mâncam la cantină, cu tot personalul.

- Și ce prisosea de la masa lor?

- Pentru tot ce rămânea se făcea bon de retur la sector, unde erau puse în vânzare, la fel ca darurile comestibile venite din țară.

- Ți s-a oferit vreodată vreun baccis?

- Niciodată!

- Se spune că, de teama de a nu fi otrăvit, Ceauşescu işi lua cu el proviziile şi bucătarul peste tot, în ţară şi în străinătate. Aşa este ?

- Intr-adevăr, nu avea încredere în nimeni. Mă căra cu el peste tot. Dar mai mult decît cei patru pereţi ai bucătăriei n-am văzut nimic, pe unde am fost. Intr-un rînd, din cauza oboselii extreme, căci nu aveam nici o zi de odihnă, am făcut un infarct. Aşa cum mă găseam, cu viaţa în primejdie, m-a silit să merg cu el într-o călătorie în străinătate.

- Nu v-a trecut prin minte să puneti „ceva" în mâncare?

- Nu o dată. Dar supravegherea era strictă, zilnic se păstrau probe din fiecare fel, caz că vreunul din ei se îmbolnăveşte. Totuşi, a existat o ocazie, unică, eram cu el în ultima vizită pe care a făcut-o la New York. Unii dintre securiștii care-l însoţeau şi pe care-i umilea permanent ca şi pe mine, îl urau. Unul din ei a venit la mine şi m-a întrebat dacă pot să rabd o zi de foame. I-am răspuns afirmativ. „Atunci, mi-a zis el, astăzi nu te atingi de mâncare. Dacă pui mîna pe vreunul din vasele pregătite pentru Ceauşescu, te speli bine pe miini". Am înţeles şi am aşteptat cu emoţie. În acea zi nu s-a atins nici el de mâncare. I-o fi şoptit cineva ceva sau pentru că era foarte furios că, în loc de aplauzele la care se aştepta, a fost întâmpinat de o demonstraţie masivă de protest. Fapt e că încercarea de a scăpa de el nu a reuşit.

- Dar tu cum ai scăpat de Ceauşeşti?

- Cum s-ar spune „tot răul spre bine". M-am imbolnăvit. Din cauza statului în picioare, câte 16 ore pe zi, fără intrerupere, am făcut o coxartroză gravă. Incheietura şoldului şi o bună parte o osului fernural de la picior mi-au fost înlocuite cu tije de otel. Ca să nu mai vorbim de infarctul pe care-1 aveam la activ. Aşa, s-a indurat să-mi dea drumul.

- Din Palatul Primăverii ce ați mai văzut in 16 ani în afară de bucătărie şi sufragerie?

- Am intrat în fiecare seară și în dormitor. Ultima misiune a zilei mele de muncă era să-i aşez la căpătîi un termos cu lapte cald şi o sticlă cu apă rece. De multe ori, însă, cina se prelungea, el bea peste măsură vin, bere sau şampanie. Se imbăta in aşa hal că se uda şi nici vorbă să se dezbrace singur, Aveam de furcă cu el, era ca un butuc.

- V-a recompensat în vreun fel pentru serviciile aduse?

- În nici un fel. Când am împlinit 40 de ani, mi-au promis un costum cadou, dar nu l-am primit. Singurul act de generozitate era un cozonac de Anul Nou, pentru toti cei care-l serveau.

(interviu apărut in anii 90)

rubrică susținută de MECUM PORTO

Anul viitor, românii se vor bucura de 15 zile libere, cu mentiunea ca trei dintre ele vor pica în weekend. 

• – 1 ianuarie, 2 ianuarie: Anul Nou (duminică, luni)
• – 24 ianuarie: Ziua Unirii Principatelor Române (marţi)
• – 14 aprilie: Vinerea Mare (vineri)
• – 16-17 aprilie: Paște ortodox (duminică, luni)
• – 1 mai: Ziua Muncii (luni)
• – 1 iunie: Ziua Copilului (joi)
• – 4 iunie: Rusalii (duminică)
• – 5 iunie: A doua zi de Rusalii (luni)
• – 15 august: Adormirea Maicii Domnului (marţi)
• – 30 noiembrie: Sfântul Andrei (joi)
• – 1 decembrie: Ziua Națională a României (vineri)
• – 25 decembrie, 26 decembrie – Crăciunul (luni, marţi)

Cu ocazia sărbătorilor de iarnă, magazinele din centrul comercial Ploiești Shopping City vor avea un program de funcționare special:

În perioada 26 – 27 decembrie, Ploiești Shopping City va fi deschis între orele 09:00 – 22:00, iar Hipermarketul Carrefour, între 08:00 – 22:00. Între 28 – 30 decembrie, centrul comercial va funcționa între 09:00 – 22:00, iar Carrefour între 08:00 – 23:00. Pe 31 decembrie, Ploiești Shopping City va fi deschis între 09:00 – 18:00, iar Carrefour între 08:00 – 18:00. Pe 1 ianuarie, centrul comercial și Hipermarketul Carrefour vor fi închise, iar Cinema City va fi deschis între orele 14:00 – 23:00.. Începând cu 2 ianuarie 2023, programul va reveni la normal: galeria comercială și food court-ul Ploiești Shopping City: 09:00 – 22:00; Hipermarketul Carrefour: 08:00 – 22:00.

Primarul municipiului Ploiești, Andrei Liviu Volosevici, a dispus ca iluminatul public ornamental de sărbători să fie aprins luni, 05 decembrie a.c., la ora 18.00. Deschiderea festivă a iluminatului public ornamental în municipiul Ploieștiva avea locînfața sediului municipalității, din Piața Eroilor nr. 1 A,în prezența copiilor, a părinților și bunicilor, precum și a reprezentanților administrației publice locale. Momentul oficial de deschidere a iluminatului public ornamentala fost special ales în Ajun de Moș Nicolae, pentru a aduce bucurie în rândul celor mai mici ploieșteni, iarfestivitatea mult așteptată va marca, astfel, debutul perioadei sărbătorilor de iarnă, în municipiul nostru. Ploieștenii sunt așteptați să participe la acest eveniment de tradiție și să aprecieze orașul lor, îmbrăcat în straie luminoase de sărbătoare. Menționăm că, pentru buna desfășurare a acestui eveniment și pentru ca ploieștenii să admiredin plin frumusețea iluminatului public festiv, Comisia Municipală pentru Transport și Siguranța Circulației, întrunită în ședință de lucru, astăzi, a aprobat închiderea circulației rutiere, în data de5 decembrie2022, începând cu ora 17.00 până la ora 22.00, pe tronsonulcuprins întresens giratoriu Catedrala ″Sf. Ioan Botezătorul″(Piața Eroilor nr. 1 A ) șistrada Gheorghe Lazăr (Piața Victoriei). Închiderea circulației se va realiza doar în cazul în care reprezentanții Poliției Municipiului Ploiești consideră că aceasta este oportună.

Vineri, sâmbătă și duminică poți testa noul Peugeot 308, una din cele mai frumoase mașini franceze lansate în 2022. Oportunitatea vine în cadrul evenimentului Portile Deschise - Eurial Ploiesti organizat în showroom-ul de lângă Ploiești Shopping City. Interesant este că modelul Peugeot 308 poate fi cumpărat pe loc, fiind una din puținele mașini care nu au timp de așteptare îndelungat până la livrare.

Peugeot 308 vine cu asistență rutieră extinsă, până la 6 ani garanție extinsă și leasing financiar cu dobândă zero, în condițiile în care avansul poate fi mașina ta veche. Detalii AICI (link)

Asociația Parteneri pentru Comunitate și Primăria Măneciu vor derula, începând cu a doua jumătate a lunii noiembrie, activități de consiliere pentru prevenirea bolilor cu transmitere sexuală într-un cabinet din localitate. Demersul este adresat tinerilor și va fi susținut de colaboratorii de specialitate din cadrul proiectului: psihologul Ionela STOICA și medicul Alexandru VASILESCU. Cei doi vor aici consiliere, îndrumare și sprijin tinerilor care se confruntă cu probleme legate de activitatea sexuală neprotejată (îmbolnăviri, sarcini la vârste fragede), dar și activități de educare-prevenție. Prahova se află pe locul 5 în topul județelor după numărul de mame minore și, de asemenea, se confruntă cu o incidență crescută a bolilor cu transmitere sexuală.

Prima ediție a proiectului “Totul despre sexul protejat” al Asociației Parteneri pentru Comunitate a avut loc zilele acestea la Măneciu. "Totul despre sexul protejat” este numele evenimentului organizat de către Asociația Parteneri pentru Comunitate, proiect realizat cu sprijinul Primăriei Măneciu și al Consiliului Județean Prahova. Prima ediție s-a desfășurat la Măneciu, în cadrul Colegiului “Ferdinand I”, partener ai proiectului.

Astfel, peste 100 de elevi cu vârste cuprinse între 16-19 ani au participat la o dezbatere care a avut ca temă bolile cu transmitere sexuală și efectele acestora asupra vieții individului, prevenirea apariției sarcinilor nedorite la vârsta adolescenței și, implicit, a abandonului școlar. La eveniment au participat atât tineri cât și cadrele didactice din cadrul Colegiului care au avut deschiderea pentru abordarea acestui subiect considerat încă tabu. Speakerii în cadrul evenimentului au fost Bogdan STOICA- publicist și specialist în comunicare, psiholog Ionela STOICA și medicul Alexandru VASILESCU. Discuțiile au durat peste două ore și au fost de maxim interes, peste 50 de copii adresând întrebări pe subiect, la care au primit răspunsuri adecvate. Conținutul documentar a fost ales astfel încât să nu existe din partea părinților nici o suspiciune de propagandă iar limbajul folosit a fost adecvat, și el, vârstei auditorului. 

Proiectul se dorește a fi multiplicat la nivelul mai multor comunități din Prahova în încercarea de stopare a creșterii numărului de îmbolnăviri și stoparea creșterii numărului de mame la vârste fragede. Prahova se află pe locul 5 în topul județelor după numărul de mame minore și, de asemenea, se confruntă cu o incidență crescută a bolilor cu transmitere sexuală.

Municipiul Ploiești găzduiește proiecția de gală a filmului “Mihai Viteazul Prințul intrat în legenda Europei”. Evenimentul va avea loc sâmbătă, 15 octombrie 2022, de la ora 19.00, la Cinema City din AFI Ploiești, în prezența actorilor principali Denis Ștefan și Aurelian Man, originari din Ploiești, și a regizorului, Mihaela Mihai. La gală vor participa autorități locale,precum și o serie de invitați speciali, inclusiv din străinătate. Din distribuția filmului fac parte actori apreciați, atât în țară cât și în străinătate, alături de celebra actriță Maia Morgenstern. Orașul Ploiești este ctitorit de voievodul Mihai Viteazul, rol pe care Denis Stefan îl interpretează în noul film. Este povestea voievodului care, la acea vreme, a cutremurat gândurile și acțiunile Europei, cucerind încrederea conducătorilor țărilor europene ale epocii sale, înainte să împlinească vârsta de 40 de ani. Un vizionar care a dus la crearea României de astăzi și al cărui destin a rămas pentru totdeauna în istorie. Filmul are audiență generală și se bazează pe documente și declarații, în premieră, ale prof. pr. dr. Vasile Oltean, teologul care a descoperit un manuscris rar despre Mihai Viteazul și obiecte aparținând domnitorului. Primăria Municipiului Ploiești este partener oficial al acestui eveniment cinematografic deosebit.